ArtClue Eastern Europe art magazine

Prima stare pe care o trăiești atunci când privești lucrările Ioanei Ursa este inocența primordială. Făcându-ți drum printre desene, ilustrații și picturi întâlnești personaje fabuloase, pline de mister, care-ți transmit un dor de început. Lumea pe care o construiește se desfășoară într-un decor flamboaiant, populat de ființe cuprinse de o toropeală dulce, încărcată de amintiri pierdute și dureri ascunse. Această lume creează dependență, căci, odată ce ai pătruns universul ei înțelegi cu ușurință renumitul vers din Infernul lui Dante: „Lăsați orice speranță, voi cei ce intrați aici.“

Pânzele tale spun multe povești. Câteodată, lumea acestor povești pare întunecată, dominată de o viziune pesimistă. Ascunde această transpunere plastică  o manieră diferită de a privi lumea?

Nu sunt o persoană optimistă… Sper mult, mă tem la fel de mult, sunt melancolică și romantică. Încerc să mă  abţin…plâng și râd câte puţin.
Întunericul și ceaţa, în ultimele mele  lucrări, sunt o formă de redare a doliului, de îndem la renunţare și medtaţie,  o încercare de a ascunde  spre păstrare o lume apusă, lumea copilăriei și tinereţii mele în care totul era intens și adevărat. Am trăit undeva unde, ca în poveşti, erau grădini, livezi, izlazuri, ape, nori și iazuri… erau luminoase. Vedeti, este prea devreme pentru mine, când vine vorba de acest subiect, să lucrez mai luminos; încă tânjesc, mi-e frică să nu pierd din informaţii.

Patrimoniul vizual care mi-a format imaginația  s-a adunat atunci. Atunci  aveam sufletul  şi mintea limpezi. Eu nu tânjesc după condiţia de copil sau adolescent ci după lumea de atunci în locul acela. Acele trăiri, acele lumi care m-au impresionat nu se vor mai întoarce sau eu nu le mai pot trăi datorită vârstei și imprejurărilor sau nu îmi mai permit; sau nu mai cred.
Ameninţarea era cea prezentă în lucrările mele anterioare, tensiunea, spaima, dorinţa şi încercarile de a salva ceva din acea lume, din ceea ce credeam  mult mai tânară, fiind sigură că nu va dispărea. Încep din ce în ce mai mult să mă uit la lume încercând să reciclez din ea acele imagini, lumini, umbre și elemente care îmi amintesc de ceea ce am trăit. Ele sunt ce am eu de spus şi sunt singurele lucruri adevărate pe care le pot spune.

Un artist poate fi de multe ori socotit ca un scriitor vizual. Personajele lucrărilor tale au o bază reală sau sunt produsul imaginației tale creatoare?

Sunt reale. Dar arta este o plăsmuire, mai valoroasă decât realitatea.

Unul din proiectele tale se cheama  „Nocturne“. Ne poţi spune mai multe despre acest proiect?

Am pornit de la o serie de lucrări având ca subiect „somnul“  înţeles ca renunţare  şi eliberare…
Apoi am alunecat uşor de la somn la moarte şi  vis, oniric şi apoi  noapte. Un spațiu – timp straniu. Pentru că senzația de straniu este cea care te cuprinde când revizitezi,  sau încerci în prezent ceva din trecut… celebrul „déjà-vu“.

Lucrările tale au aproape un aer mistic. Ai o slăbiciune  pentru anumite simboluri?

Nu sunt gratuite şi nu urmăresc  să le presar în lucrări. Fac parte din mine și îmi place să privesc lumea aşa, mi-ar plăcea să vorbesc  aşa. Ar fi insipid altfel. Unele se pot repeta natural (apa, norii, zborul, fumul, porțelanul, grădina). Încerc să fiu naivă când lucrez cu ele.
Încer să codez păreri și trăiri intime; sunt sigură că sunt oameni care le pot înțelege. Pot spune sigur că negrul, albul, roșul și tot ce iese din ele au un cuvânt de spus în lucrările mele… Probabil că misticismul mi se trage de la preferința pentru vremea întunecoasă dinaintea ploii, din familia religioasă sau de la istoriile care circulau prin sat despre vrăjitoare și blesteme.

Ce crezi că diferențiază un artist de restul lumii?

Hmmmm… Sunt multe și sunt aceleași, câteodată mă întreb oare ce ne apropie  pe noi de restul lumii. Cred că un artist trebuie să fie spiritual. Mai cred de asemenea că sunt datori să înţeleagă. Un artist nu se poate diferenţia de restul lumii; el trebuie să o conţină pentru  a o înţelege. Un artist îi este dator lumii. Avem o condiţie ridicol-tragicomică. Putem fi cel mult cireşa de pe tort.

Crezi că în arta contemporană mai există loc pentru tradițiile vechilor școli de pictură?

Da.
Cred că arta se inspiră, s-a inspirat și se va inspira mereu din tradiție. Tradiția se formează și-și  reafirmă valorile permanent. Degeaba îi dai pumni în cap și șuturi in f…  Arta modernă și contemporană  nu poate fi decât, în cel mai strălucit caz, o reacţie la tradiţie. Dar nu poate  exista separat de ea.

Consideri că s-a creat o prăpastie între artiștii tinerei generații și cei ai generației mai în vârstă?
    
Da. Dar acesta este un fenomen natural deși câteodată poate nu ne convine sau din contră. Însă,  „prăpastii“ sunt azi între membrii aceleiaşi generaţii. Pardoxal,  nu putem conversa relaxat cu  cei care au terminat la alt profesor sau la altă secție, în aceleşi an. Poate asta se întâmplă la noi în facultate. Nu știu. Cred că trăim vremuri nenaturale, de paranoia și superficialitate, în care membrii  unei singure generaţii  sunt divizaţi în zeci de bisericuţe, orgolii şi interese mici, deși suntem formați din ce în ce mai pregnanat de mijloace de influență și educare în masă. Nu creăm pârghii, din contră, ne credem din ce în ce mai speciali și devenim exclusivişti fără să ne justificăm diferenţierea  în realitate, prin idealuri şi ocupaţii care mai de care mai artificiale. Suntem din ce în ce mai distanţi unii de alții.
Așa ceva, înainte nu se întâmpla şi puteai vorbi de acea aşa zisă „prapastie“  sau ce sa mai vorbim, că înainte trecea un secol sau secole până când o „prăpastie“ să se creeze. Părinţii noștri și cei ce strigau în Piață în 89’ sunt ultimele noastre generații autentice. Sper să mă înșel.

Esti unul dintre artiștii care fac parte din Clubul Ilustratorilor. Ce te-a atras la acest concept?

Conceptul ce ne leagă este delicios și poate fi aplicat și artei : „imagini care spun povești“. Clubul este creţia Stelei Lie. Dânsa a fost cea care m-a cooptat în Club înainte ca ilustraţia să fie pentru mine altceva decât o modalitate de a intra în graţiile ei şi de a fi alături de colegi.
Citesc. Nu mult, nu în fiecare zi. Dar îmi place.  Am perioade. Îmi doresc ca într-o bună zi, în România, să se creeze atât de multă ilustraţie încât eu să pot avea șansa să ilustrez autorii și cărțile pe care le iubesc; să aibă loc concursuri și expoziţii de artă ale ilustraţiei, să se poată trăi din asta.

Dacă ar fi să alegi trei artiști preferați care ar fi aceștia?

Greu de tot. Foarte greu. Aceștia sunt cei de acum:

Arta Evului Mediu (tapiserii și manuscrise)
Prerafaeliții și Simboliștii
René Magritte
Şi dacă îmi este permis … Björk…

Cum îti place să-ți petreci timpul liber?
   
Îmi place să dorm, să mă plimb prin natură, să stau cât mai departe de București, atât cât se poate alături de cei dragi.

Mulțumesc.

Site web: http://ioanaursa.blogspot.com

 Interviu realizat de Elena Andrei