50, 32, 7 – REMBRANDT in formula “head-and-shoulders”
Pentru ca ne-am saturat cu totii de exemplele publicitare “Inainte/Dupa” ne-am propus s-o luam invers:
Asadar: Rembrandt van Rijn „Dupa/Inainte” adica la 63 de ani, in pragul mortii si la 22, in pragul vietii. Ambele tablouri sunt in formula „head-and-shoulders” si oricat de anacronic ar putea parea, sintagma englezeasca nu se refera la vreun sampon ci la formatul autoportretelor.
Ce se ascunde intre cele doua autoportrete?
Raspunsul e simplu: alte autoportrete, dintre care 50 de picturi in ulei, 32 de gravuri si 7 desene.
Ce se ascunde in spatele lor?
Raspunsul nu e simplu, dar e scurt: o enigma!
De ce un pictor olandez din sec al XVII-lea s-a autoreprezentat sistematic pe parcursul a patruzeci de ani, iata o intrebare care i-a framantat pe multi specialisti sau nespecialisti. Ipotezele au fost numeroase, mergand de la versiuni mitizante (Rembrandt „avea blatul” cu Narcis, zeul iubirii de sine) pana la perspective ceva mai tehnice, dar la fel de patrunzatoare (Rembrandt nu avea aparat foto).
Toate aceste interpretari si altele ca ele ne arata cat de greu este pentru receptorul modern sa se transplanteze mental in trecut si sa „priceapa” limba artistilor dintr-o epoca data. Desigur, trebuie sa recunosc ca Rembrandt este un caz dificil pentru ca el vorbea olandeza. Si aici chiar va pot da o mana de ajutor.
Stim cu totii ca Rembrandt isi facea autoportretul, dar se pare ca numai el nu stia. Mai exact nu stia cuvantul pentru ca termenul folosit in epoca era cel de „tronie”, adica „mutra, moaca” pentru olandezul modern si „chip, figura, infatisare” pentru olandezul din trecut.
Cum ar putea intelege publicul de azi ce sentimente trezea in publicul de atunci vederea unei „tronie”? Hm..greu de spus. Sa zicem ca iubitorilor de arta de atunci le tresalta inima in fata unei astfel de productii artistice asa cum le tresalta bunicilor nostri in fata unei carpete cu Rapirea din Serai sau alte scene romanesti. Elementul comun e componenta narativa, evocarea unei povesti: intr-o „tronie” nu conta identitatea persoanei reprezentate ci expresia ei faciala, masca ei de personaj care-si joaca rolul, intolit cat mai verosimil.
Doar ca Rembrandt a scos „carpeta” din circuitul anodin si a transformat-o in marca, in brand-ul Rem-brandt. Conform istoricilor de arta, notorietatea pictorului in epoca s-a datorat in mare masura autoportretelor din tinerete, prin care el a aplicat avant-la-lettre un concept foarte popular azi: cel de marketing. Insa, spre deosebire de multi artisti contemporani, Rembrandt n-a intepenit la departamentul marketing al propriei corporatii. Autoportretele lui de maturitate vorbesc despre o evolutie spirituala reala si despre autenticitatea explorarii de sine prin arta.
Autor: Valentina Tirlea
ma, e foarte frumos ce zici. eu ma gandesc ca marca ori brandul lui rembrandt consta in fascinatia lui pentru culoare, lumina, mirajul ca lucrurile sunt asa cum sunt si ca se combina cum se combina in extensie si intensitate. si ca atat de tare a iubit el acest miraj, incat a vrut sa-l salveze, sa-l aiba acolo, pe discul dur al memoriei noastre muzeale (pt ca evident ca judec analeptic, ba chiar am aerul de a ma crede head-and-shoulders above him, ceea ce evident ca e o aberatie mai mare decat ‘viata’, ca sa barbarizez si borborignizez un pic, ca tot e vorba de limba si de idiom). si cine sa-i serveasca drept docil model mereu prezent, mereu capabil sa stea, sa se supuna culorii? eu zic ca s-a gasit pe sine mai mult din lipsa de…altcineva. ma rog, o mai avea pe saskia si alte mitologii.
hm, nush ce era in sufletul lui, incerc sa dau un raspuns despre mine:
mi s-au facut destule portrete.
doar doua dintre ele foarte reusite (zic eu), pe unul il tin la vedere
dar despre restul…mi se pareau ca ma violeaza.
percepeam dureros nepotrivirea, vorbesc serios. si atunci alergam sa-mi fac autoportret.
parca vroiam sa-mi exprim cel mai adanc tărâm al sufletului, sa ma vada lumea așa cum sunt de fapt…
cred că o nevoie compulsivă de a fi inteles te impinge sa te tot autoportretizezi. nemultumirea de a nu fi perceput la valoarea pe care crezi ca o ai.
noroc ca la mine s-a terminat cosmarul ăsta odata cu adolescența